marți, 21 iunie 2011

MI-E DOR DE MA DOARE

-

         MI-E DOR
Mi-e dor de mă doare,
După a ta sărutare,
Dă-mi gura ta dragă,
Cu miros de fragă.
Te aştept la malul mării
În pragul înserării,
Fată cu ochii ca mura,
Să admirăm cum răsare luna.
Te aştept în gând,
Să vii purtată de vânt,
Cu fumuseţea-ţi dalbă,
Din stele să-ţi fac salbă.
Te aştept, cu braţele deschise,
Să-mi apari în vise,
Vise cu  iubiri curate,
Fecioară cu buze ne sărutate,
Te aştept să vii la mare,
Să-mi dăruieşti o sărutare...
Mi-e dor de mă doare,
După a ta sărutare,
Mi-e dor de mă doare…
Iubire nemuritoare…

Virgil Stan/Mangalia

sâmbătă, 11 iunie 2011

Nuvelă - CĂLĂTORI CLANDESTINI



Călători clandestini
Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei, lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, să pot asculta discuţia lor.
Mi s-a părut că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau, că aşa erau învăţaţi ţăranii, să vorbească când intrau în pat pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu. Mi-am adus aminte, din cele ce auzeam, că în timpul zilei pe când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele). Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cercul din sârmă, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică pe cealaltă, cât el turna cu baniţa[1] în sac grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă răsucită de bunica pe răsucitor.
Tata obişnuia să cultive uneori câţiva zeci de metri pătraţi cu cânepă şi alţii cu in pentru nevoile gospodăreşti. Când plantele ajungeau la maturitate le tăia cu secera, le lega în snopi şi apoi băga snopii în apa lacului din marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţii lemnoase.
După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrezire şi începea prelucrarea lor prin meliţare, adică prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri bătute la capetele a doi ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o alta scândură care rupea tulpinile aşezate pe meliţă până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra. Atunci intra în acţiune bunica, mama tatălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la înălţime egală într-o bucată de dulap, care scămoşa fuiorul.
Am văzut mai târziu aşa ceva când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare şi mai lung şi se aşeza un fachir cu spatele pe cuiele acelea ascuţite.
Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. Urma torsul şi ţesutul la război iarna, când nu aveau prea multe activităţi prin curte. Din pânza din cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza din in făceau ştergare sau material pentru cămăşi obişnuite sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici diferite desene florale, să fie cămăşile cât mai frumoase, iar la gât ataşau şnururi multicolore cu ciucurei la capete.
Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi copii, cu toate că tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci.
- La ce oră zici că pleci? Îl întrebă în şoaptă mama pe tata stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul doar pâlpâind să nu se stingă.
- Păi zic pe la două să fiu plecat. Până ajung la Constanţa durează drumul vreo patru - cinci ore cu căruţa. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri.
- Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun? Să nu baţi drumul de pomană? Avem nevoie de bani, dar nici pe degeaba să ne dăm agoniseala de un an nu putem. Ştii că a venit iar Ionel Beleaua - preceptorul, că nu am plătit dările la primărie. De fapt îl chema Ionel Şerban dar lumea îi spuneau Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai împovărătoare.
- Dă-l în ceara mă-sii că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii vor să-ţi ia munca mai pe degeaba dar vând tinichele lor cât nu face. Numai să te păcălească fi-le-ar mama lor a dracului de borâturi, mai spuse tata cu obidă.
În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură. Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat fără să observe părinţii preocupaţi cu pregătirile plecării, mă voi îmbrăca şi ţuşti peste gard să mă atârn în spate de inima căruţei, până voi ieşi din sat.
Odată gata planul stabilit, imediat am adormit dar aveam un somn iepureşte, la primul zgomot să mă pot trezi.
Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu o zbughii din pat. Am căutat repede în lada de zestre unde ţinea mama hainele ceva mai acătării, hainele pe care le îmbrăcam de obicei când mergeam la biserică că de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei m-am ascuns sub trandafiri.
Aveam eu un loc unde mă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc ouăle vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentru aluatul de pâine sau coşul din nuiele de alun, cu ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele când nu era atentă la năzdrăvăniile mele. Doar nu era să aştept încă două - trei zile până venea Paştele.
Ieşit afară din casă, îmi zăream părinţii în lumina lunii cum în liniştea nopţii cărau sacii de la magazie la căruţă şi îi încărcau. Din când în când câte un câine buimac spărgea acea tăcere tainică a nopţii cu lătratul lui răguşit. Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări. Cum eram deja îmbrăcat, m-am ascuns după cuptor să nu mă simtă părinţii şi imediat ce tata a ieşit pe poartă cu căruţa, iar mama a închis-o la loc intrând în casă, pe aici ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatră şi direct pe lemnul din spatele căruţei care făceau legătura între roţile din faţă şi cele din spate.
Zdruncinăturile pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu aveam ce face dacă doream să văd oraşul. Din când în când din cauză că mă durea fundul de la lemnul noduros, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat văd că se zăreşte o mogâldeaţă mişunând în urma noastră. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în căruţă de frica câinelui şi să-mi deconspir prezenţa. Am văzut că mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi imediat am înţeles că de fapt era Braica, căţeaua familiei, care şi ea s-a luat după căruţă ca şi mine, fără acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele atelajului încărcat.
Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi ieşind la drum de câmp, tata a dat bice cailor să meargă la trap. Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe mă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur pornit la drum, ci însoţit şi de căţeluşă.
A oprit căruţa, s-a dat jos şi cu biciul a încercat să alunge animalul, să-l întoarcă din drum, dar de unde. Căţeaua se îndepărta câţiva metri şi se oprea privindu-l cu ochii ei mari şi întrebători. Când tata se întorcea spre căruţă revenea şi ea în apropiere. Aşa m-a descoperit şi pe mine ascuns lângă cai, tremurând în frigul dimineţii răcoroase a sfârşitului de septembrie.
Numai o asemenea surpriză nu şi-ar fi dorit. Înapoi nu avea cum să se mai întoarcă. Mi-a tras câteva la fund şi alte scatoalce după ceafă, plus înjurăturile de rigoare şi m-a luat de o mână şi de un picior şi m-a aruncat în căruţă peste sacii cu bucate. Atunci nu a mai spus nimic nici căţeluşei. A înţeles că de fapt căţeluşa, o maidaneză de talie mică, bălţată cu alb şi negru, cu urechile clăpăuge şi picioarele scurte, s-a luat mai mult după mine decât după atelaj. M-a acoperit cu o haină de a sa şi tot înjurând pe înfundate, a dat bice cailor plini de năduşeală din cauza greutăţii trase şi a efortului depus.
Ajunşi la grădinile de la Zarguzon, în apropierea oraşului Techirghiol, tata a tras caii la fântâna cu cumpănă şi i-a adăpat, lăsându-i să se mai odihnească vreo jumătate de ceas. Tot mai erau vreo douăzeci de kilometri până la obor.
Dimineaţa, când zorile au început să mijească de ziuă, m-am trezit şi eu din somnul ce m-a furat în hurducăiala căruţei. La ferestrele caselor pe lângă care treceam, a început să se aprindă becurile. Aici nu mai era ca la ţară, iluminarea cu lampa cu petrol şi fitil din bumbac. Prin curţi se auzeau câinii lătrând, simţind prezenţa căţeluşei noastre, care s-a vârât cu coada între picioare sub căruţă mergând în ritmul cailor.
Când am ajuns la Obor care se afla în centrul Constanţei, se luminase bine. Tata s-a orientat şi a tras atelajul pe o stradă unde mai erau şi alţi ţărani veniţi cu cereale sau alte produse agricole spre vânzare. A deshămat caii, i-a frecat bine cu un şomoiog de fân, i-a acoperit cu saci goi pentru a nu face aprindere la plămâni din cauză că erau uzi de transpiraţie şi apoi a pus zăblăul cu grăunţe în capătul oiştiei, să mănânce până v-a reuşi el să vândă ceva din sacii plini.
Din vârful căruţei unde eram eu cocoţat se vedeau tiribombele[2] viu colorate aşteptându-şi clienţii. Erau tot felul de corturi având pânza colorată în culori stridente, reprezentând scene de lupte tătăreşti, femei cu şerpi atârnaţi de gât şi multe desene de acest gen, unul mai grotesc decât altul. Undeva pe o construcţie metalică cilindrică înaltă de vreo cinci - şase metri şi cu o platformă în jurul ei la partea superioară, exista la intrare o reclamă mare pe care scria ZIDUL MORŢII având desenat un motociclist cum se urca pe pereţii metalici.
Dimineaţa era răcoroasă dar cu cer senin la Constanţa, gălăgie, misiţi care tot cercetau preţul la cereale, gură cască şi multă lume cu sau fără treabă prin obor. Era duminică, zi de târg şi multă lume sosită din toată regiunea. Tata mi-a spus pe un ton fără echivoc.
- Tu-ţi ceara mă-tii, poate dispari de aici, să te mai caut şi prin furnicarul ăsta de lume. Mă duc să cercetez preţurile.
Eu eram cu ochii numai pe tiribombe şi pe intrarea de la "Zidul morţii" unde se auzea o motocicletă turată de scotea un fum şi un zgomot de ziceai că nu-i numai una ci câteva. Curioşii după ce plăteau biletul de 3 lei cât scria pe pancardă, se înghesuiau pe marginea zidului de tablă. Curiozitatea mea nu avea margini. Cum să fac să văd şi eu ce se întâmplă în interiorul cilindrului din tablă de aplaudau aşa de tare spectatorii?
Nu aveam curajul să-i spun tatălui că m-aş duce şi eu. Soarele era urcat la vreo doua suliţe cum o tot auzeam pe mama că zice când o întrebai cât este ora şi a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de dimineaţă, am luat un sac gol şi l-am întins lângă căţeluşă sub căruţă unde m-am cuibărit şi eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata care mă invita la masă. În afara pâinii şi a bucăţii de brânză de oaie din traistă, s-a dus şi a cumpărat şi zece mici de la un grătar, plus o halbă cu bere pentru el şi o cană cu bragă pentru mine. Gândeam eu că dacă tata făcea o asemenea risipă, înseamnă că a vândut ceva din cereale. Când m-am uitat în căruţă erau vânduţi mai mult de jumătate dintre saci.
Cum am fost martor la discuţia dintre părinţi cu o noapte în urmă, am îngăimat şi eu o întrebare nevinovată:
- Ai vândut bine tăticule?
- Cât să-i plătim lui Beleaua am luat, dar ne mai trebuiesc şi pentru alte cheltuieli. Poate vând şi restul.
- Tată, te rog, mă laşi şi pe mine să mă dau în tiribombă? Nu m-am mai dat de când se monta la Turtoi aproape de Paşte scrânciobul de-l învârtea cu calul şi dădeai un ou pe tură.
 - Poate te rătăceşti şi nu mai ştii să vii înapoi. Şi aşa cred că o găsesc pe mă-ta moartă de inimă când o vedea că nici tu şi nici căţeaua nu sunteţi acasă. Sper să bănuiască că ai plecat după mine.
- Nu mă rătăcesc tăticule că se vede "Zidul morţii" şi ştiu unde este căruţa noastră.
- Bine, ia un leu şi ai grijă ce faci, poate cazi din el.
- Nu cad că m-am mai dat şi eram mai mic.
- Ai grijă că de nu, pun joarda pe curul tău de nu te mai scapă nimeni din mâna mea cât sunt de pornit pe tine.
Cum am primit leul, pe aici ţi-e drumul, direct la leagănele care se învârteau de zor. Norocul meu că preţul era doar cincizeci de bani, deci puteam să mă dau şi în barcă, un leagăn sub formă de barcă agăţată de o bară metalică şi-ţi făceai singur avânt.
Cum am terminat cele două ture şi banii, am fugit direct la zidul morţii să mă strecor printre spectatori şi să văd ce se întâmplă aşa de interesant în interiorul cilindrului metalic.
Văzând un cetăţean mai vârstnic l-am rugat să mă bage şi pe mine. Pe pasarelă era un afiş pe care scria: “Copii sub 8 ani însoţiţi de părinţi - intrarea gratuită”.
- Nene, mă iei şi pe mine?
- Dar cu cine eşti măi prichiciule aici? Mă luă el la întrebări pe un ton mai răţoit.
- Cu tata dar a rămas la căruţă.
- Păi nu ai mai mult de 8 ani? Mă descusu el înainte.
- Nu, sunt doar clasa întâi. Nu vedeţi că sunt mărunt? minţii eu cu seninătate, cu toate că eram clasa a treia. Eram foarte mic de statură pentru vârsta aceea.
- Bine dar să nu pleci de lângă mine, mă atenţionă el.
- Nu plec nene.
Am ajuns la intrarea cilindrului de unde zgomotul făcut de motocicleta turată era asurzitor şi fumul îţi tăia respiraţia din cauza mirosului puternic de benzină şi ulei. Instalaţi sus pe podina din jurul cilindrului metalic, am văzut o motocicletă normală fără aripi de protecţie şi un motociclist echipat într-un costum cum nu am mai văzut pe la ţară, cu cască pe cap şi ochelari mari din plastic pe ochi.
Pasarela era plină de curioşi printre care se mai zăreau şi alte capete de ţânci ca mine. Bărbatul echipat aşa de caraghios cum mi se părea mie, s-a urcat în şeaua motocicletei sale şi cu motorul turat începu să se învârtească în jurul cilindrului metalic, când la un moment dat s-a urcat cu motocicleta pe perete şi a început să se învârtească cu viteză în jurul cilindrului. M-am speriat aşa de tare de era să o tai la fugă, nu cumva să iasă din cilindru şi să ne accidenteze. Nu s-a întâmplat aşa. După câteva ture aproape de vârful cilindrului la mai puţin de un metru uneori de noi, a început să coboare tot învârtindu-se pe pereţii metalici, până a ajuns la bază unde a şi oprit în aplauzele asistenţei înmărmurite de teamă şi uimire. Totul nu cred că a durat mai mult de cinci-şase minute.
Abia aşteptam să ajung la căruţă să-i povestesc tatălui meu ce am văzut. Bineînţeles că iar m-am lipit de câteva înjurături şi una după ceafă că nu l-am ascultat dar ce mai conta? Am văzut zidul morţii şi aveam ce să povestesc prietenilor mei de joacă.
 Tata terminase de vândut sacii cu cereale, cumpărase vreo doi-trei bolovani mari de sare pentru oi şi vaci şi alte cumpărături necesare în casă după indicaţiile mamei.
Urcaţi în căruţa acum goală, caii mergeau parcă mai veseli. Erau mâncaţi şi bine odihniţi ca şi noi de fapt. Când am ajuns prin cartierul abatorului, o haită de câini s-a luat după Braica noastră şi aceasta speriată s-a repezit în fugă pe o stradă din apropiere îndepărtându-se de căruţă. Oricât a încercat tata să o readucă lângă căruţă, aceasta nu a mai apărut, aşa că am plecat fără ea spre casă. Eu plângeam de zor şi tot mă uitam să-mi văd căţeluşa revenind în spatele căruţei. Nu s-a mai întors.            
Seara târziu am ajuns şi noi acasă. Când m-a văzut mama în căruţă lângă tata s-a făcut că nu-i supărată dar cum am coborât şi am venit voios la ea să-i povestesc ce am văzut la obor, m-a luat de o mână şi cu o joardă găsită prin apropiere, m-a luat la încins de urlam ca din gură de şarpe de durere. O asemenea bătaie nu am mai mâncat până atunci şi nici după aceea. Mi-a rămas bine întipărită în minte. Poate dacă nu mă bătea aşa de tare, nici nu-mi mai aminteam acum de prima mea plimbare clandestină la oraş. Nu ştiu ce o fi fost în sufletul ei stând atâtea ore în incertitudine, ne ştiind când şi unde am dispărut. Braica s-a întors acasă după vreo săptămână, flămândă şi jerpelită, ca un câine de pripas, dar după câteva zile fiind bine hrănită şi îngrijită şi-a revenit. Aceasta a fost prima mea aventură când am plecat într-o plimbare clandestină la oraş.
Mangalia - 8 feb. 2011




[1] o baniţă egal cu 12,5 kilograme de cereale N.A.
[2] scrâncioburi, leagăne puse mecanic în mişcare, cu scaune din lemn prinse cu lanţuri. N.A.

BUNICA FLOAREA - Nuvelă

        
Depăn amintiri înşiruind pe aceste pagini secvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse atâta timp în străfundurile memoriei mele, ajunsă poate la răscruci de vremuri.
Eram prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi când începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică să stau singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.
La circa cincizeci de metri depărtare de lotul nostru de viţă de vie, avea şi tata mare (tatăl mamei) un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că îl păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se îndestuleze cu strugurii copţi?
Înainte de a ne instala ca paznici ai lotului cu viţă de vie, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză din fuior de cânepă ţesută de mama iarna la război, lua câţiva chirpici din tizic[1] şi îi încărca în căruţă, apoi bota cu apă, o putină pentru a avea şi apă pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, un calup de săpun de casă pentru spălat, lemne din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi alte obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.
Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Începeam paza aşa de timpuriu mai ales să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.
Săpa tata spre drum în capătul lotului, o groapă de jumătate metru adâncime şi de un metru jumătate lăţime pe doi metri lungime. Construia din lemne de salcâm deasupra acestei gropi o formă de piramidă, peste care punea crengi, iar peste ele paie de grâu apoi carton asfaltat, fixat cu bolovani de piatră ancoraţi cu sfoară. Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în bordei.
 Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar la mijlocul ei stivuia pe lăţime ca un zid, chirpicii de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste ea era aşezată salteaua şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite, în loc de cearceaf. Pe atunci nu se foloseau covoare ca acum. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse pe jos covoare din iută, sau ţesute la război, direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi întins pe jos în loc de duşumea din lemn. Aşa se "tencuiau" şi casele, peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală.
Cum spuneam, tata a construit bordeiul sau coliba cum i se mai zice prin alte părţi, ne-a instalat patul şi cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor în septembrie. 
Seara după ce  îşi termina treburile gospodăreşti de prin curte sau de pe la câmp, cu recoltatul cerealelor sau prăşitul porumbului şi al florii soarelui, ajungea la noi să nu ne speriem singuri departe de casă. Ascultam cum se aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar, cu o diferenţă între ei ca vârstă de un an. 
Căţeluşa Braica era cea care îl auzea prima pe tata şi dădea semnalul prin mişcarea voioasă a cozii şi lătrături vesele repetate, când simţea căruţa că vine tata să rămână peste noapte cu noi. Alerga veselă până la movilă în întâmpinarea căruţii. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă încredere în a ne lăsa singuri peste noapte.
În capătul lotului de viţă al bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ, înaltă de vreo doi metri şi jumătate dar cu un diametru de peste zece metri. În mijlocul ei era instalat un semn topografic de aliniament reprezentând o anumită cotă. Nu se ştia cine a ridicat acea movilă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de independenţă. Povestea bunica că pe atunci era domnişoară de vreo douăzeci şi doi de ani. Apucase trei războaie dintre care două mondiale.
Chiar dacă avea  vârsta de 103 ani,  avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Povestea uneori cum fugeau din calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin gospodăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în casele lor. Cum trebuia să se separe membri aceleiaşi familii pe la alte gazde, după cum aveau oamenii spaţiu să-i primească. Uneori veneau hoţii şi le furau tot ce găseau prin căruţe, mai ales că acestea erau păzite tot de nişte copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război.
Doar vederea o cam părăsise pe bunica. Nu mai vedea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva prin apropiere şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea să-i strige: "Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu bastonul". Noi copii ne amuzam şi ne distram de spusele bunicii.
Între movilă şi lotul cu viţa de vie al lui tata mare, (aşa spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei, tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai bine de un ar[2] de pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul între timp a sădit puieţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula. Viţa era din soi tămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde creştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii ce se coceau la umbră, erau deosebit de aromaţi şi cu o boabă mare, albă, cu un puf argintiu pe ea.
Megieş cu lotul nostru de viţă de vie, un consătean semănase în acel an porumb şi printre rânduri a cultivat spaţii rotunde cu găulean, o plantă ce se asemăna cu meiul pentru mături, dar avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Mama mare fabrica din el un  magiun foarte gustos. Avea o presă specială folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul.
Acest consătean în spaţiile sub formă de cercuri în care se ridica măreţ găuleanul, cultivase pepeni verzi şi cum începeau să se coacă, ziua îşi mai aducea fiul să stea şi el de pază. Era cam de vârsta mea, cu un an sau doi parcă mai mare. Nu se punea problema dacă el mănâncă struguri din via noastră şi eu pepeni din bostana lor improvizată, aşa că ne împăcam destul de bine şi aveam şi posibilitatea de a ne juca împreună, alungând plictiseala din timpul zilei.
La capetele lotului de vie treceau două drumuri, unul care ducea prin comuna Tătaru spre comuna Negru Vodă, atunci reşedinţă de raion, altul spre diferite loturi ale ţăranilor din comuna noastră sau din satele din apropiere.
Noi ne învecinam cu loturile Cooperativei Agricole din comună, cultivat la capătul dinspre movilă cu lucernă. Erau peste o sută de hectare cultivate cu lucernă. Aici aduceau să pască cei de la “ceape” (cum îi spuneam noi pe scurt la gospodăria colectivă de producţie ) toţi caii pe care nu-i foloseau la atelaje. Erau câteva zeci de cabaline şi de obicei doi - trei flăcăi ceva mai mari ca mine care îi păzeau.         
Pentru că aveam nevoie de distracţie, ei ne lăsau să le călărim caii şi să facem întrecere între noi,  în schimb îi lăsam şi noi să mănânce struguri sau pepeni. Era un troc echitabil spuneam noi copii. Acelaşi lucru se întâmpla cu tractoriştii care după recoltarea cerealelor arau miriştile[3] pentru însămânţările de toamnă. Prima data m-au învăţat cum se conduce tractorul, cum se bagă plugul în brazdă şi cum se scoate la capătul lotului, apoi mă lăsa pe mine să ar în locul lor şi ei mâncau struguri pe săturate sau se mai odihneau.
Cât era ziua de lungă stăteam cocoţat pe tractor şi trăgeam de volan să nu iasă din brazdă. Nu era mare lucru de făcut. Doar că la capete trebuia să fac un ocol mai mare ca să pot reintra pe brazdă pe partea cealaltă a lotului. Aşa îmi petreceam vara în mijlocul naturii, luptându-mă cu graurii care se aşezau în stoluri peste butucii de vie să ciugulească boabele pline cu sucul dulce, sau căutam printre butuci cuiburi de iepuri de câmp care aveau puii la umbra şi adăpostul viţei.
Sâmbăta când era cerul senin, scoteam albia mare din lemn de tei, o umpleam cu apă şi o puneam la soare să se încălzească. Era zi de făcut baie. Aceea era piscina mea. Pentru bunica trebuia să fierb apa pe pirostrii că ea făcea baie în interiorul bordeiului şi nu puteam căra albia plină cu apă la acea vârstă. Tizic pentru foc aducea tata.
Seara când venea tata să stea cu noi ne aducea de mâncare şi ce ne mai era necesar. Cum începea să se formeze bobul pe ştiuletele de porumb, mergeam mai ales în loturile ceape-ului şi luam porumb pe care îl coceam pe jar sau îl fierbeam pe pirostrii într-o oală de cinci litri în care mai gătea bunica câte o ciorbă din diferite verdeţuri, ciorbă pe care o acrea cu aguridă, adică struguri cu boabele mici crescuţi pe la vârful crengilor de viţă şi care erau mai acri. Nu prea ne trebuia multă mâncare în timpul zilei. Mâncam seara cu tata când  venea la noi cu mâncarea gătită de mama.
Bunica îmi povestea cum la războiul de independenţă au venit muscalii[4] în comuna noastră. Cât au stat soldaţii în comună străbunica a ţinut-o numai în pod de teama lor, mai ales că străbunicul era la război. Se auzea că ar fi fost violate de către soldaţii ruşi fete prin alte comune. Armata rusă era găzduită obligatoriu prin curţile oamenilor. Ofiţerii dormeau prin case însă soldaţii prin grajduri şi magazii. Comandamentul era stabilit pe la chiaburi care aveam case mai frumoase şi mai multe acareturi[5].
Cât stăteam la vie, o auzeam uneori pe bunica ziua cântând ca să nu se plictisească. Când se coceau bine strugurii, se ducea la câte un butuc şi lua ciorchinii pe pipăite că nu îi vedea, îi punea în poala fustei sale din lână, lungă până în pământ, din material ţesut la război nu de cumpărat, un fel de stofă aşa cum apar costumele populare la cântăreţele de muzică populară de astăzi, apoi îi aducea la bordei să-i spele în putina cu apă.
Mama îi mai trimetea uneori lână să o toarcă cât stătea cu mine la vie, sau să răsucească ce a tors. Lâna aşa pregătită  o vopseau în mai multe culori şi ţeseau iarna diferite obiecte casnice, cuverturi, preşuri sau chiar covoare de pus pe pereţi.
Acest ciclu cu paza lotului cu viţă de vie se repeta anual. Acum eram clasa a V a. Luasem examenul de absolvire a patru clase. Atunci dădeai examen ca sa treci în clasa a V a. Am fost tare supărat că directoarea scolii cu clasele I – IV, doamna preoteasă Lorina Barbu, mi-a scăzut nota la purtare chiar în ziua când trebuia să ne înmâneze  diplomele de merit şi certificatele de absolvire a patru clase şi în loc să fiu primul abia am luat menţiune. O aşteptam pe stradă în faţa şcolii mai mulţi copii băieţi şi fete, să vină la şcoală să ne dea diplomele şi certificatele de absolvire, ca să ne putem înscrie la cealaltă şcoală din comună, în clasa a V a. Cum mi-a venit să urinez şi mi-a fost lene să merg la toaleta din curtea şcolii, am urinat pe gardul şcolii şi tocmai atunci sosea doamna preoteasă care m-a văzut. Nu a mai contat că era prietenă de familie cu părinţii mei. Cum a ajuns în dreptul meu a început să mă certe, m-a luat de urechi, mi-a scăpat câteva palme peste obraji şi după ceafă apoi s-a dus direct la catalog, a modificat nota de la purtare din zece în nouă şi mi-a stricat media de absolvire. Aşa de indignată a fost că am urinat pe gardul scolii, de parcă dărâmasem şcoala, nu că doar îi stropisem gardul.
Nu eram făcut nici pionier. Abia în clasa a V a am fost primit odată cu cei din clasele mai mici  a III a şi a IV a, din cauză că tatăl meu nu era colectivist şi era fost simpatizant al partidului “Frontul Plugarilor” iar fratele tatălui meu şi naşii de cununie ai părinţilor (naşa lor era sora lui mama mare, deci mătuşă) erau declaraţi chiaburi, cu peste 30 hectare de pământ arabil. Pe naşi de fapt i-au şi deportat la Râmnicu Sărat, iar toată averea le-au confiscat-o, în curtea lor înfiinţându-se o brigadă zootehnică a ceape-ului. Era culmea utopiei să-i vezi pe văcari umblând cu cizmele pline de dejecţii prin casa boierească a foştilor proprietari.
Când venea tata seara la noi, îl tot vedeam din ce în ce mai abătut, dar nu ne spunea nimic despre necazurile lui. Am aflat mult mai târziu. Îl forţau atât cei de la primărie, cât şi politicienii veniţi de la raionul Negru Vodă să intre obligatoriu în colectiv. Foca, miliţianul din comună, un plutonier major, îl chema mereu la post şi cu cererea în faţă îl forţa să semneze intrarea în ceape. El refuza ca mai mulţi cetăţeni din comună şi din această cauză stătea acum mai mult plecat, când pe la loturile unde avea pământul, când la noi la vie.  Pleca noaptea de la noi spre casă să ia alimente şi să vadă ce se mai întâmplă cu familia. Lăsa căruţa la socri în curte şi cum erau doar treizeci de metri distanţă, intra în casă pe furiş să ia alimente sau apă pentru noi şi grăunţe pentru cai.
Primar era un croitor care de fapt copilărise cu părinţii mei şi chiar erau prieteni de familie, dar cum intrase în partid şi din croitor de pantaloni a ajuns ditamai primarul, era în interesul lui să colectivizeze întreaga comună pentru a fi menţinut în post de către cei de la raionul de partid. Aşa se angajase Vasile Vâlcu, prim secretarul de partid pe judeţul Constanţa faţă de Gheorghe Gheorghiu Dej, că el va colectiviza primul din ţară întreg judeţul.
Cotorişcă, cum era poreclit primarul a uitat de prietenie sau de gradul de rudenie. El era ca un surdo-mut, inuman şi nepăsător la suferinţele oamenilor. Nu a avut pământ mult şi nici chef să-l muncească nu avea, aşa că a preferat să intre cu el în colectiv şi să-şi vadă de croitoria lui. Se trăgea dintr-o familie mai săracă şi făcea orice să-şi vadă visul împlinit. Să fie toată comuna colectivizată, ca el să aibă postul asigurat şi în continuare, altfel iar se apuca de cusut pantaloni dacă îl dădeau afară de la primărie. Cum simţise gustul puterii şi al avantajelor acesteia, era cu ochii pe familia noastră uitând că sunt prieteni şi că mai toată ziua îi “stârmocea"[6]  nasul pe la noi ba după una, ba după alta, că nu aveam la început de nici unele. Locuiau vis-à-vis de curtea noastră. Acum veneau să spioneze dacă tata este acasă să-l poată chema la “post”.
Într-o zi tot l-au dibuit. Venea de la cariera de piatră a comunei cu căruţa plină spre şoseaua comunală, să scape de obligaţiile faţă de primărie pentru care era şantajat cu aderarea la ceape. Refuzând în continuare semnarea adeziunii de a intra în ceape, a fost reţinut la post pentru sfidarea “autorităţilor” şi trei zile nu l-am mai văzut pe la noi la vie şi nici mama pe acasă. Acum venea la noi mama în locul lui. 
În cea de a treia zi l-au scos din beci şi cum tuşiera era pe biroul miliţianului lângă cererea de intrare în ceape, Foca miliţianul, i-a luat degetul, la lipit cu forţa pe tuşieră şi apoi pe adeziune şi aşa a devenit tata membru al ceape-ului ca analfabet, el absolvent a cinci clase, cu un scris mai frumos ca al multor angajaţi ai primăriei şi pe deasupra şi epitrop al bisericii comunale, deci cunoscător şi de contabilitate financiară.
 Venea mama la noi în fiecare seară plânsă tot timpul. Să fi auzit cineva blestemele bunicii. “Să-i ardă focul şi para şi să se înroşească ca racii fierţi, aşa cum le este culoarea la stindardul lor de comunişti”.  Ce nu a spus bunica de supărare cred ca nimeni nu s-ar fi dorit în atenţia sa de centenară. Până la urmă tata a fost nevoit să se resemneze, însă nu aceasta a fost jalea cea mare, ci aceea când au venit să-i ia caii din grajd căruţa şi tot ce avea el agonisit pentru lucrarea pământului, alături de vaca care ne dădea laptele de zi cu zi nouă copiilor, că eram trei fraţi. Ne-au lăsat doar viţica tânără de vreun an.
Cotorişcă poate numai ca să sfideze bunul simţ şi-a ales pe Cezar cal la şareta sa, iar preşedintele ceape-ului pe Mircea. Ceapistul şef era o fostă slugă de pe o moşie oltenească, absolvent a două clase elementare. Cum în 1927-28 a fost ultima migraţie în comună când au venit olteni şi tulceni pentru că li se dădeau loc de casă şi câteva hectare de pământ spre împroprietărire, printre emigranţi s-a numărat şi el. Cum a ajuns preşedinte de ceape din argat de boieri numai el ştie, noi aşa l-am găsit când tata a fost obligat să “semneze” adeziunea.
Împreună cu tata, în primăvara următoare am plantat în curte opt sute cinci zeci de butaşi de viţă de vie. Tata nu putea să nu aibă propriul lui vin. Era renumit pentru calitatea şi aroma vinului în comună de aceea când încă mai erau prieteni, toţi musafirii autorităţilor erau aduşi de Cotorişcă la noi sau trimitea să cumpere vin de la noi. Avea un buchet ce putea să concureze cu succes acum cu “Busuioaca de Bohotin”, numai că al tatălui meu era natural, fără să fie stropit cu chimicale, un vin ecologic cum s-ar zice în zilele noastre.
Când primarul venea cu şareta acasă, Cezar se oprea cu el direct la poarta noastră şi ce ocări primea “birjarul” din partea celor două femei, vai de mama lui. Abia dacă reuşea apoi să-l ducă de căpăstru până la el la poartă.
Îmi mai povestea  bunica la vie, cum au coborât din munţi cu oile, de prin zona Sibiului şi au pornit în transhumanţă. Bărbaţii conduceau turmele de oi, iar femeile în carele cu coviltir, cu toată averea agonisită într-o viaţă de om, veneau din urmă pe drumuri ocolitoare să nu se îndepărteze de cârdul de oi. Aşa au străbătut întreaga Oltenie, Ialomiţa, până au ajuns în Dobrogea. Aici era pământ mult, gras dar nu avea cine să-l muncească.
Toate satele erau pline cu tătari dar cum acestora nu le plăcea să muncească pământul, nu erau interesaţi de agricultură. Stăteau cât este ziulica de lungă cu picioarele răsucite sub fund în faţa caselor joase, cu ferestrele aproape de pământ şi cu acoperişul din pământ aruncat peste beţe de floarea soarelui şi fumau din narghilea. Tătăroaicele cu şalvarii lor pe ele de le atingea turul de pământ, aşezau pe nişte măsuţe din brad ne geluite, scunde şi cu trei picioare, ceşti minuscule şi turnau mereu cafea din ibric sau se serveau între ele cu rahat şi apă de la fântână.
Casele tătăreşti erau parcă nişte bordeie mai mari, cu acoperişurile lor de pământ pe care se urcau curcile să ciugulească iarba. Cel mai mult la tătari le plăcea să crească curci. Aveau cu zecile, chiar dacă se creşteau foarte greu.
Ei au intrat primii în ceape la înfiinţarea lui din 1949. Ei şi cei care nu aveau după ce bea apă de săraci ce erau. Săraci, săraci, dar ai dracului. Cine s-au înscris primii în partidul comunist? Ei şi îi vedeai mereu la votare că sunt pe lista de deputaţi comunali sau raionali. Unii dintre ei nu aveau nici WC în curte, îl făceau din beţe de floarea soarelui de-i vedea toată lumea când se aşezau pe “tron”, dar de pe lista de deputaţi nu lipseau niciodată.
Imi amintesc de o situaţie hazlie de care a râs mulţi ani toată suflarea comunei. Una dintre deputate avea un soţ foarte gras, de aceea i se zicea “Gavaz”. Aveau un WC făcut din beţe de flarea soarelui şi nu ştiu din ce era făcută podeaua că într-o zi cât era el de gras, s-a rupt podina closetului cu el şi a căzut direct în mizeria din groapă. De acolo din mizerie, se ştergea pe degete şi fluiera la deputată, în realitate femeie de serviciu la primărie (nu le spun numele că sunt morţi de multă vreme), să-l scoată din closet. A fost de pomina comunei acest episod din viaţa acelor “politicieni” ai vremurilor trecute.
Tătarii în general locuiau în centrul localităţilor dobrogene. Pe timpul ocupaţiei otomane denumirile satelor şi ale comunelor, erau tătăreşti. Mama mare pe nume Semilia împreună cu familia sa, erau sosiţi în Dobrogea prin 1884 dinspre zona Brăilei şi al Râmnicului Sărat. Ea vorbea perfect turceşte şi devenise astfel  translatorul oficial al autorităţilor care se subordonau pe atunci turcilor. 
Părinţii mamei în timp adunase cumpărând mereu, douăzeci şi cinci ha de pămând dar mama mare a născut, cincisprezece copii dintre care au trăit doar  şapte, trei fete si patru băieţi. Mama era a treia ca născut, dar cea mai mare dintre fete. Părinţii ei apoi au împărţit pământul copiilor la căsătorie. La bătrâneţe înainte de colectivizare mai aveau puţin din cele douăzeci şi cinci de hectare.
În schimb bunica Floarea avea cinci copii, patru băieţi şi o fată, tata fiind prâslea, de aceea a rămas cu ea în casă. Ca o fiică adevărată de mocani sibieni, care punea totul la suflet, nu a rezistat tragediei de a pierde întreaga avere, rămânându-ne doar casa şi cei patru mii cinci sute de metri pătraţi de curte pentru care acum nu mai aveau nici acte de proprietate, fiind lot dat în folosinţa părinţilor, el aparţinând ceape-ului de la data "semnării" adeziunii de intrare în colectiv, considerându-se doar lot ajutător lăsat părinţilor.
La câteva luni de la forţarea tatei de a intra în ceape şi despărţirea noastră de bunurile “donate” gospodăriei colective “benevol”, bunica a preferat să părăsească această lume nedreaptă de pe pământ, îndreptându-şi sufletul spre alte aspiraţii mai înalte şi mai sfinte, acelea ale crezului în atotputernicia Divinităţii şi găsirea unei vieţi mai drepte acolo sus în ceruri, alături de Dumnezeu. S-a stins la vârsta de 104 ani, lăsându-ne mai săraci cu un suflet blând şi nevinovat cum îl avea ea.
De câte ori mă scăpase de furia mamei mele când făceam câte o boroboaţă nici nu mai ştiu să le număr. Cum nuiaua mamei era mai mereu îndreptată spre fundul meu, eram oaspetemai mereu al bunicii,  alergâd spre odaia unde locuia ea şi direct sub pat cu mine. Rămânea ca ea să se războiască cu furia mamei mele, eu ştiind că sunt pe mâini bune şi de data aceea dacă am reuşit să intru în camera ei.
Îmi amintesc cu nostalgie cum în vara lui 1957, înainte de a-l forţa pe tata să “semneze” adeziunea de intrare în ceape, eram la vie cu bunica, ultimul an când am mai păzit-o împreună şi s-a pornit o ploaie de vară cu tunete şi fulgere cum nu am mai văzut niciodată. Tuna aşa de tare de parcă se rupea cerul în două. Ruperea norilor era chiar deasupra noastră. Când fulgera zicea-i că ia foc bordeiul, se scurgea flacăra chiar în faţa lui.
 Căţeluşa Braica de teamă a intrat în bordei şi s-a băgat sub pat şi imediat şi eu după ea. Când trosnea de te asurzea, plângeam de frică ca un apucat. Nici bunica nu era mai liniştită. Stătea în vârful patului ghemuită într-un colţ, se închina şi se ruga la Dumnezeu să ne ocolească şi să ne ocrotească de acele trăsnete şi fulgere. Încerca să mă încurajeze şi pe mine dar ţi-ai găsit. Eu boceam într-un spaţiu sub pat, căţeluşa urla la fiecare trăsnet şi tunet în celălalt spaţiu de sub uşa beciului folosită drept pat.
A ţinut ploaia mai bine de jumătate de oră ca şi fulgerele şi trăsnetele dar nu am păţit nimic. Nu a intrat nici apă în bordei. Îi făcuse tata un prag special să nu ne inunde în caz de ploaie. O asemenea ploaie m-a mai prins o singură dată când eram singur la vie. Încă nu o aduse-se pe bunica să stea cu mine. Când mama a văzut că se pregăteşte de ploaie, a înhămat caii la căruţă şi a plecat repede  la mine la vie. Tocmai când a sosit s-a pornit şi ploaia. Abia reuşise să deshame caii. Când au început tunetele fulgerele şi o ploaie torenţială, noi am intrat imediat în colibă, dar şi caii au venit în faţa colibei şi şi-au vârât instinctiv capetele la adăpost în bordei. Doar trupurile cailor stăteau afară şi peste ele curgeam zeci de litri de apă. Când tuna, parcă se rupea cerul de ziceai că acum se despică în două iar fulgerele luminau ca o pălălaie de foc. Era ceva asurzitor şi totodată înspăimântător.
 Noroc că era vară şi totul se zvânta repede. Exista atâta sete în pământ încât nici o cantitate de apă nu era suficientă pentru a-l sătura. A fost o perioadă destul de lungă de secetă şi pământul începuse să se crape de puteai să-ţi strecori degetele de copil prin crăpături.
Se anunţa şi o iarnă la fel de grea pe cât a fost vara de secetoasă. Lângă via noastră ceapeul cultivase o solă cu ovăz. Cum umblam eu după fluturi şi “mestecă”,  o plantă din a cărei rădăcină când se rupea la smulgere, se scurgea un fel de lapte, (un latex care după închegare, noi copii îl adunam în cantităţi mai mărişoare şi-l foloseam pentru mestecat, un fel de “orbit fără zahăr” neaoş ţărănesc şi românesc), am descoperit adevărate comori pe miriştea de ovăz.
Şoarecii au adunat mari grămezi de boabe de ovăz pe care le-au acoperit întâi cu iarbă şi apoi cu pământ. Nu mi-a fost greu să îndepărtez aceste învelişuri de protecţie şi să car cu traista de merinde boabele de ovăz la bordei. Într-o zi am reuşit să fac un sac de asemenea grăunţe ideale pentru hrana cailor noştri. După aceste semne mi-a spus bunica că trebuie să ne aşteptăm la o iarnă grea, cu multă zăpadă şi aşa a şi fost. În acea iarnă zăpada a fost aşezată peste sat şi de peste doi metri. Tata a fost nevoit sa sape tunel de la uşa casei la grajduri, să poată da de mâncare la animale şi să le asigure aerisirea. A trebuit să iasă din casă prin pod şi apoi pe cucuveaua[7] casei.
În acea iarnă s-au întrerupt toate legăturile cu oraşul. Nu mai funcţiona nimic. Nici telefoanele cu manivelă de la poştă şi primărie nu au mai funcţionat din cauza zăpezii căzute. Fratele meu cel mijlociu tocmai luase vacanţă de la şcoala profesională şi venise cu trenul până la halta  “Călugări” cum i se spunea haltei, că era lângă un schit de călugări construit pe malul mării, la vreun kilometru de Olimp - ul de astăzi. Acum acolo este o cherhana în locul schitului. Schit s-a construit acum câţiva ani la un kilometru mai departe de mare, pe malul lacului Tatlageag.
Până în comuna noastră erau de la haltă vreo 10 kilometri pe drum direct pe câmp. Norocul lui a fost că a coborât mai multă lume prinsă cu treburi pe la oraş. Pe şosea nu se mai putea circula din cauza troienelor mari de zăpadă. Aşa au venit împreună în comună după un chin de câteva ore bune prin nămeţii de zăpadă şi un viscol în câmp deschis de te tăia la faţă. Lupii urlau şi le urmăreau grupul poate, poate se vor împrăştia să-i atace. Noi copii ne jucam prin nămeţi ne ţinând cont de viscolul de afară. Era zăpada trecută peste gardul unchiului făcut din scânduri de brad de doi metri înălţime. Când l-am văzut în capătul străzii am încremenit de uimire. Cine se aştepta să reuşească un copil de şaptesprezece ani, îmbrăcat cu un paltonaş şcolar de uniformă mai mare ca el, să ajungă pe o asemenea vreme şi aşa distanţă până acasă? 
Vremuri, vremuri, parcurse cu clipa, cu ziua, cu viaţa, de-a lungul existenţei noastre. Imaginile vieţii rămân ascunse acolo în necunoscut, ca nişte filmuleţe de scurt metraj şi care ne amintesc de o existenţă a noastră de care nimeni nu vrea să-şi mai amintească. Doar tu, omul care le-ai trăit, când stai de vorbă cu tine, le scoţi la lumină, le ştergi de praful uitării şi ţi le aşezi pe raftul aşteptării, să le vină din nou rândul să iasă la lumină şi să fie cunoscute şi de alţii care poate le vor considera doar “nişte poveşti trecute” şi fără importanţă.
Mangalia  26-27 mai 2011



[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.
[2] un ar este egal cu 100 mp
[3] solă de cultură ne arată, de pe care s-a recoltat plantele cerealiere.  N.A.
[4]   soldaţi ruşi N.A.
[5]  construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.

[6] a le curge nasul - N.A.
[7]  Aerisire sub forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.



[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.
[2] un ar este egal cu 100 mp
[3] solă de cultură ne arată, de pe care s-a recoltat plantele cerealiere.  N.A.
[4]   soldaţi ruşi N.A.
[5]  construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.

[6] a le curge nasul - N.A.
[7]  Aerisire sub forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.


Pescarul roman si delfinul elen

Posted by Picasa

8 mai 2011 - In timpul lansarii celor 3 romane de la Centrul Militar Mangalia

Posted by Picasa

Pe marea Egee sore muntele Athos

Posted by Picasa

Spre zari necuprinse.

Posted by Picasa

Virgil Stan

Posted by Picasa

Relaxare in parc la Salonic.

Posted by Picasa

Saturnul vazut din largul marii.

Posted by Picasa

In timpul unei partide de pescuit.

Posted by Picasa

Mangalia vazuta din largul marii.

Posted by Picasa

vineri, 10 iunie 2011

NOAPTEA DE DRAGOSTE - capitol din romanul CAT DE MULT TE IUBESC...

ROMANUL CAT DE MULT TE IUBESC…

3. Noaptea de dragoste

                                                                Motto:
Trăieşte clipa. Nu fugi înainte.
Mai sunt multe de gustat
 în viaţa prezentă.

         Mircea stătea în gazdă la o văduvă în vârstă, pe o stradă în  apropierea  şoselei  principale, nu  prea  departe  de  şcoală,
primărie sau căminul cultural.
         Bătrâna  locuia  într-o  cămăruţă, în  care  intra prin  uşa casei din interiorul curţii principale, iar Mircea intra în camera sa prin uşa  dinspre  stradă. Nu  putea  fi  auzit  de gazdă decât atunci  când  aceasta  se  afla din  întâmplare  într-o  cameră alăturată. Până la Săndica nu a mai adus femei în locuinţa pe care o ocupa de aproape un an. Dormitorul era confortabil, iar la baie şi bucătărie se intra printr-un hol.
         Gazda avea doi copii, un băiat şi o fată, care locuiau la oraş, unul la Mangalia şi celălalt la Eforie Nord, unde şi-au construit case, amândoi fiind căsătoriţi, şi părinţi a câte unui copil. Casa de la ţară avea patru camere, destul de mari, plus cea în care stătea bătrâna, un pic mai mică.
         Cei doi copii împreună cu familiile lor veneau destul de des să o ajute pe mama lor la muncile grădinii. Împreună au investit destul de mult în casa bătrânească, reparând toate încăperile. Le-au dotat cu mobilă nouă, au adus frigider, radio, televizor, tot ce trebuia unei locuinţe moderne.
         Au construit o încăpere ataşată casei, pentru baie, cu tot
necesarul din ea, comuna având apă curentă şi lumină electrică de vreo şase – şapte ani.
         Săndica a rămas plăcut impresionată de condiţiile de locuit ale acestuia, faţă de ale sale, unde plătea o chirie mai mare. Noroc că îşi mai aducea de mâncare din fermă, în general carne, câte o pasăre tăiată, zarzavat, aşa se descurca mai uşor cu banii primiţi de la C.A.P., mai puţini ca ai lui Mircea din învăţământ.
         Apă curentă avea şi ea la gazdă, însă duş prefera să facă la serviciu înainte de plecare spre casă. Vara era mai simplu. Gazdele montase un butoi din tablă de două sute litri pe bucătăria de vară din curte şi cu o pâlnie de stropitoare sub butoi, îl utilizau ca duş. Se încălzea apa de la soare şi aşa se mai spăla când nu mergea la serviciu sau se răcorea când căldura de afară devenea insuportabilă.
         – Nu mai are o cameră bătrâna şi pentru mine? Sau poate locuim împreună, că uite ce pat larg ai. Plătim chiria pe jumătate şi aşa mai facem economie la salariu, glumea fata veselă.
         – Despre camere numai copiii gazdei pot hotărî, ei au investit în dotările casei, nu mama lor. Ea doar locuieşte aici să nu rămână casa nelocuită, pot intra hoţi prin casă sau curte să fure ceva, că au de toate. Cât despre camera mea... te primesc cu plăcere. Poftiţi vă rog domnişoară, treceţi cu mersul domniei voastre suplu, umilul meu prag, glumi şi Mircea la rândul său, făcând o reverenţă. Nu cred că ar fi probleme de împărţit camera. Nici acum nu este gazda acasă. A plecat astăzi cu autobuzul de ora două la Mangalia, la fiu. Vine peste
trei zile. Începe luni un control medical general. Spunea că nu se simte prea bine în ultimul timp, aşa că suntem singuri-singurei în toată casa. Simte-te ca la tine acasă, dragul meu oaspete, până merg la frigider după o sticlă cu cel mai bun vin băut de mine de când sunt în Dobrogea.
         Săndica îşi plimba curioasă privirea prin interiorul camerei lui Mircea, rămânând plăcut impresionată, apoi aflând, că sunt doar ei în toată casa, a luat camerele la inspectat. Era uimită de condiţiile confortabile din întreaga locuinţă, de mobilă nouă şi modernă, de dotări. Însemna că moştenitorii aveau câştiguri bune de îşi permiteau acest confort la ţară.
         Între timp, Mircea a mers într-un hol unde era un frigider mare rusesc marca Zil şi a adus o sticlă cu vin din grădina bătrânei, de culoare roz, limpede şi plăcut la miros.
         – Ca oaspete preţios, venit pentru prima dată în bârlogul meu de urs singuratic, te cinstesc din acest pahar, cu vinul cel mai natural şi deosebit de aromat pe care l-am băut în comună. Sper să-ţi placă.  Noroc şi bine ai intrat în camera şi viaţa mea.
         – Noroc şi mă bucur că sunt în camera ta. Sper să mă simt atât de bine, încât să doresc să revin.
         – Cu plăcere. Oricând vă pofteşte inimioară, domniţă, veţi fi bine primită şi, desigur, întâmpinată cu toată dragostea de care sunt capabil.
         – Mulţumesc. Sună destul de promiţător.
         Parcă visând, cu privirea pierdută în gol, Săndica îşi lipi buzele sale senzuale de marginea paharului cu picior, din care se împrăştiară stropi de rouă, din cauza acidităţii vinului vechi, ţinut de bătrână în sticle smolite şi îngropate în pământul galben din fundul beciului.
         Savură cu plăcere aroma vinului, gustându-l cu înghiţituri mici. Când îndepărtă paharul de la gură, aşezându-l pe noptiera de lângă pat, Mircea se aplecă spre fată şi încercă să-i culeagă de pe buze picăturile de rouă tomnatică a boabelor de strugure, ce parfumară cu aroma lor sărutul delicat al fetei. O luă cu o mână de după gât şi cu cealaltă o prinse de mijloc. Îşi împreună apoi mâinile, prinzând-o ca într-o menghină, culegând cu nesaţ savoarea vinului împrăştiată în frăgezimea guriţei sale dulci, iar cu limba îi desfăcu buzele şi îi invadă gura cu o precizie de expert.
         Făcând o mutare a mâinilor, începu să-i atingă sânul pe care îl frământă fin şi insistent prin materialul rochiţei sale subţiri de vară, apoi îi desfăcu fără grabă nasturii din dreptul sânilor şi pătrunse uşor sub cupele sutienului, începând să-şi plimbe degetele peste muguraşii ce începură să prindă viaţă, ridicându-se precum corniţele melcilor primăvara, când simt umezeala picăturilor de rouă la ivirea zorilor răcoroase.
         Săndica simţi un gol în stomac după sărutul lui pasional. De fiecare dată când Mircea îi atingea pielea fierbinte, era pătrunsă de ceva ca o ameţeală în partea inferioară a abdomenului şi i se înmuiau genunchi. Toate simţurile îi erau treze, şi neliniştea de dinaintea furtunii începea să o cuprindă. Limba lui activă, dar nu ameninţătoare, penetră încet şi delicios cavitatea gurii sale, mângâind-o cu tandreţe. Ea scoase un scâncet care însemna plăcere, în timp ce Mircea începu să exploreze noi zone, la încheietura dintre cele două superbe picioare, zvelte ca de căprioară. Stăteau înlănţuiţi în mijlocul
camerei, sub lumina difuză a veiozei aprinsă în locul luminii
puternice degajată de lustra cu trei braţe.
         Mircea conduse fata spre marginea patului, prinzând-o cu o mână pe sub genunchi şi cu cealaltă de după talie, o ridică cu uşurinţă şi o aşeză pe pat, lăsându-i capul pe perna albă.
         – Sărută-mă, sărută-mă, şopti Săndica, ridicându-şi buzele ţuguiate spre Mircea.
         Alăturându-se cu plăcere partenerei, îşi plimba necontenit mâinile pe obrazul său, coborând pe corp şi ajungând în zonele sensibile ale petecuţului de mătase cârlionţată, tresăltând de emoţia primei lor întâlniri, în liniştea nopţii de vară. Mircea îi oferi gura, pornind cu limba într-o incursiune sălbatică, jucându-se cu buzele sale, sărutându-le cu pasiune, în timp ce ea îi răspundea cu aceeaşi dăruire, culegând magia senzaţiilor ce-i invada corpul său tânăr.
         Mircea o ajută pe Săndica să scape de rochiţa scurtă, în timp ce fata îl ajută să-şi scoată pantalonii şi tricoul. Cu mâinile tremurând de excitaţie, Mircea desfăcu capsele sutienului, lăsând liberă frumuseţea sânilor, ce fremătau de nerăbdare.
         – Ce frumos miroşi! Parcă ai adunat toată mireasma florilor de primăvară de pe câmpie, spuse Mircea explorându-i lobul urechii, coborând apoi pe gât şi pe sânii ce se legănau jucăuşi în timp ce ea se frământa continuu prin patul larg, mişcându-şi cu frenezie într-un ritm alert şoldurile lângă trupul atletic al tânărului. Doamne, ce dor îmi era să ating o femeie frumoasă ca tine, să o mângâi şi să o sărut.
         Cât de mult te iubesc în clipa aceasta. Eşti perfectă, scumpo, şi ai cei mai delicioşi sâni pe care i-am întâlnit vreodată la o femeie. Cred că aşa trebuie să arate o femeie fermecătoare, care să încânte privirile unui bărbat dornic de a avea lângă el cel mai divin corp feminin.
         Oare cum ţi-ar sta cu aceşti sâni superbi plini cu lapte matern şi cu un prunc micuţ alăptându-se la ei?
         – Nu vorbi de „funie în casa spânzuratului”. Atât mi-ar mai trebui acum, să rămân gravidă.
         – Nu asta ar fi cea mai mare problemă.
         – Mai bine precauţie decât bebeluşi la douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită şi prin casa altora. Sper să-şi facă efectul pilulele luate mai devreme, când tu erai plecat după sticla cu vin.
         Cu mâinile sale abile, Mircea a cuprins fata de şolduri
atrăgând-o spre el, să-i simtă pasiunea declanşată de sărutările sale fierbinţi, împrăştiate cu dărnicie pe tot corpul. Cobora lin, pipăind cu buzele şi limba dintre superbii săi sâni, desenând adevărate geometrii, în jurul ombilicului, continuând apoi căutările sale înfrigurate din ce în ce mai jos, până ce capul se scufundă între şoldurile fetei, în timp ce aceasta îl mângâia pe creştet ca în transă, răsfirându-şi degetele printre pletele sale, cu ochii scânteind de sclipiri vicioase.
         Cerul se mai curăţă de nori, iar lumina lunii pătrundea pe fereastră, scoţând în relief forma plină a sânilor tinerei partenere. Mircea îşi reluă jocul său cu sânii fetei, ajunsă la un moment de exaltare nemaitrăită de luni de zile. Ultima sa experienţă cu un bărbat a fost un coşmar de care nu mai dorea să-şi amintească.
         Nu s-a mai văzut cu acel „cunoscut” din facultate, când spre surprinderea sa, l-a întâlnit ultima dată instantaneu sau nu, pe plaja din Constanţa, unde, după defilarea cu prezenţă obligatorie de la 1 Mai, a vrut să se răcorească cu o baie în mare, la plaja „Modern”. Cineva a bătut-o uşor pe umăr şi a rostit:
         – Ce faci aci, Săndica?
         – Bine fac, rostise fata întorcându-se spre cel ce o atenţionase aşa pe umăr. După câteva secunde de sinceră nedumerire a recunoscut în bărbatul înalt şi brunet ce o abordase, pe cel care i-a creat coşmaruri în timpul facultăţii. I se înmuiaseră picioarele şi ar fi căzut dacă nu se sprijinea de chioşcul unde aştepta la rând să-şi ia o îngheţată.
         Pe Halil, student sirian, l-a cunoscut în ultimul an de facultate. El era la medicină veterinară, ea la zootehnie, secţii ale aceleaşi facultăţi. Cum Halil nu se văita de bani, iar ea trăia din ce puteau să-i trimită părinţii săi C.A.P.-işti, a fost foarte uşor ca sirianul să-şi găsească loc în sufletul său disponibil de studentă săracă, dar „zburdalnică şi darnică cu nurii săi”.
Halil, cu apucăturile sale arabe, era atât de gelos încât fata nu
putea să stea de vorbă cu niciun coleg că imediat începea scandalul când o vedea sau dacă acesta era informat prin spionii săi bine plătiţi. Chiar a ameninţat-o cu moartea.
         Cum în facultate erau suficient de mulţi „binevoitori” care informau securitatea imediat ce un student român se „apropia” de un străin, mai ales fetele, a început să fie monitorizaţi de securitate şi orice pas al lor era cunoscut în cele mai mici amănunte. Atunci când Halil a pus deja stăpânire pe viaţa ei şi a început să o bată din senin, reproşându-i infidelitatea, Săndica s-a trezit cu omul securităţii pe o alee. Individul şi-a declinat apartenenţa şi i-a spus că va fi protejată,
dacă va da informaţii despre activitatea străinilor în facultate, iar dacă nu, va fi anchetată pentru relaţii subversive cu cetăţeni arabi împotriva statului.
         Speriată de situaţia creată şi de pericolul că viaţa i se va încheia la o altă „facultate” din cauza nesăbuinţei sale, a fost de acord să semneze adeziunea de cooperare. Halil avea dreptate când o bănuia de infidelitate. Devenise sclava sexuală a conferenţiarului de care se îndrăgostise lulea, mai ales că multe examene depindeau, în general, de acesta. Cum era monitorizată de securitate în relaţia cu sirianul, se ştia tot ce făcea în facultate şi, neprezentând rapoartele lunare despre studenţii străini, fata a fost dată în vileag la rectorat printr-o sesizare anonimă că întreţine relaţii sexuale cu un conferenţiar al facultăţii, ca apoi, după ample anchete şi investigaţii, să vină şi eliminarea sa de la examenul de stat, cu toate că a reuşit să termine ultimul an de studii, cu medii de trecere.
         În timp ce Mircea se lupta cu slipul încercând să-l scoată, Săndica, ridicându-şi funduleţul pentru ca acel petec de material să nu mai stea în calea fericirii sale, îşi umezi buza de jos pe care o simţea umflată din cauza sărutului. I-a lăsat un gust minunat acea avalanşă de săruturi.
         Urcându-se deasupra lui Mircea îşi permise, în răgazul dintre două sărutări, să-i studieze construcţia atletică, în bătaia lunii prin fereastră şi a luminii slabe de la veioza ce abia sclipea sub abajurul mat. Avea un corp perfect flăcăul, musculos, mâini păroase, bicepşi frumos conturaţi, nasul drept şi lung, maxilarul puternic, iar pe faţa sa se citea virilitatea bărbatului tânăr şi sportiv. Poziţiile lor se succedeau continuu, când bărbatul era între şoldurile fetei, când fata încerca tăria virilităţii masculine, savurând plăcutele senzaţii transmise de atacul oaspetelui drag spre poarta sa primitoare şi doritoare.
         Mircea a pus stăpânire pe corpul superb al tinerei fete cu
ajutorul abandonării totale a acesteia în braţele sale. Buzele îi alergau pe întregul corp, în căutările frenetice de senzaţii noi, urcând sau coborând pe gâtul zvelt şi dornic de plăcerea sărutului pătimaş. Nu îi ocolea nici ochii frumoşi, apoi explora cu dibăcie şi savoare bărbia, urcând insistent spre lobul urechii, mişcare ce o electrocută de parcă a fost curentată la intensitate maximă. Tresărea din tot corpul şi rămase pierdută printre cearceafurile albe şi scrobite ale patului.
         Coborându-şi capul spre splendoarea sânilor, el îşi frecă obrazul de aceştia şi îi adulmecă adâncitura dintre ei cu nasul şi cu buzele sale groase ca de arap. O muşca uşor de muguraşi, după care săruta cu tandreţe locul muşcăturii.
         – Eşti îngrozitor de sexy, iubito, şi cât de mult te iubesc, îi şoptea tânărul la ureche. Buzele lui îi alintau mugurul sânului cu fineţe, făcându-l să se întărească. Ea gemea de plăcere şi îşi cabra trupul divin, când limba lui începu să-i deseneze cerc după cerc în jurul mamelonului întărit şi excitat, crescând intensitatea furnicăturilor transmise, ce-i zguduiau întregul corp.
         Săndica scotea scâncete de dorinţă – excitarea era peste puterile sale de acceptare. Dorea împlinirea actului cât mai grabnic. Dorea cu toată fiinţa să-l simtă adânc pătruns în trupul său dornic de un asemenea oaspete drag şi atât de mult timp aşteptat.
         Era adevărat că aşteptarea a fost deosebit de lungă pentru tinereţea sa, iar acum era momentul să se răzbune pe acest timp nemilos. Să se răzbune pentru toate aceste luni de abstinenţă, de lipsă a oricărei legături sentimentale sau intime cu un bărbat. Poate din acesta cauză îi căzuse cu tronc să se culce cu Viorel care i s-a părut cel mai accesibil. Acum gândurile sale erau foarte departe de imaginea lui. Nu-l uitase, însă era undeva ascuns gândurilor prea ocupate cu ce se va întâmpla în această deosebită noapte.
         Aştepta cu nerăbdare ca cel de lângă ea să încerce să scape şi de bucata de bumbac ce mai stătea împotriva împlinirii descătuşării din lanţurile chinuitoare ale abstinenţei, mai ales când simţea forţa sfredelitoare a inamicului ce bătea la poarta larg deschisă, apărată de un simplu străjer nevolnic precum chilotul lui Mircea.
         Scăpând şi de acest obstacol împotriva împliniri nevoilor stringente ale celor doi tineri, mâna ei feminină şi foarte pricepută, aşezată pe o parte foarte masculină a trupului partenerului, îl aduse cât mai aproape de cuptorul ce dogorea în foc continuu. Un val de căldura îi cuprinse pulpele şi sânii, stârnindu-i o dorinţă violentă şi febrilă de a fi penetrată de acest impetuos zburdalnic cu poftă de joacă, prin păduricea mătăsoasă din scobitura coapselor sale neastâmpărate.
         Schimbându-şi poziţia, atacă curajoasă reduta, urcând călare peste trupul său atletic, încercând cu dibăcie să dirijeze inamicul pe poarta a cărei cheie o aruncase şi acum aştepta cu nerăbdare larg deschisă să-şi primească ofranda.
         – Nu mai pot să aştept, nu mai rezist, iubitule, te rog să mă crezi că te doresc şi că sunt de nerăbdătoare să mă pătrunzi, să-mi răscoleşti toată dorinţa de a te avea şi de a scăpa de coşmarul care m-a cuprins, că nu voi putea alunga fierbinţeala ce mi-a cuprins întregul corp. Te rog să mă răcoreşti cât mai grabnic, te rog, fii bun cu mine. Corpurile celor doi parteneri ocupaţi cu jocurile erotice se potriviră unul peste celălalt într-o rugăciune tainică, iar fata conducând cu pricepere masculinitatea bărbatului pe făgaşul făgăduinţei, umplu golul dureros, apăsându-şi fesele până pătrunse adânc în tainiţa sa feminină în mare suferinţă.
         – Nu te abţine, te vreau în întregime, vreau să te simt cât mai adânc, să-mi răscoleşti toată dorinţa de a fi a ta, să pătrunzi prin cele mai necunoscute şi tainice locuri ale feminităţii mele, vreau să răzbun lunile de aşteptare, acum când am cea mai mare nevoie de dragoste şi de mângâierea unui bărbat tânăr şi priceput în amor ca tine.
         Mircea simţi dorinţa partenerei şi o pătrunse cu totul,
mişcându-şi şoldurile pentru a căuta locurile necunoscute ale fetei.
         – Este minunat ce-mi faci! Ah, cât de mult te iubesc, Mircea!
         – Speram să-ţi placă.
         – Cum de eşti aşa de priceput?
         – Antrenamentul.
         – Obrăznicătură.
         – Să ştii că mă opresc.
         – Dacă vrei să te sugrum...
         – Cum??? Sunt curios dacă nu te lauzi cumva.
         – Vrei să ştii? Stai că vezi tu acum pezevenghiule, şi Mircea simţea presiunea muşchilor interiori, asupra cercetaşului său. Era ca un muls, strângea, slăbea, strângea, slăbea, fără ca fata să mai facă vreo mişcare din şoldurile sale vrednice şi pricepute.
         – Ce-mi faci? Mă grăbeşti aşa şi nu vreau să fiu grăbit cu tine în seara aceasta. Eşti prea delicioasă să întrerupem plăcutele clipe de extaz.
         – Nu ai crezut că te pot „sugruma” şi am vrut să-ţi arăt că pot s-o fac.
         – Eşti un deliciu feminin şi un fenomen nemaiîntâlnit până acum.
         – Şi credeai că le ştii pe toate.
         Inversând din nou poziţiile, şoldurile sale se aşezară din nou mai bine peste ale fetei pentru ca aceasta să simtă toată tăria presiunii sale masculine.
         – Nu vei scăpa aşa uşor în noaptea aceasta de mine.
         – Cine a spus că ar vrea să scape? Pedepseşte-mă cum ştii tu mai bine. Etalează-ţi întreg talentul feminin. Deocamdată sunt încântat de cum te desfăşori.
         – Nu vreau să mă grăbesc sau să-mi etalez talentul nativ.
         – Nici eu. Vezi tu vreo grabă? Vreau să te ador.
         – Am aşteptat prea mult aceste clipe minunate ale vieţii de cuplu, încât de disperare era să comit poate greşeala vieţii mele.
         – Despre ce vorbeşti? Nu te înţeleg?
         – Nu trebuie să mă înţelegi. Este ceva legat de hormonii mei prea mulţi şi neastâmpăraţi, ce-mi răscolesc continuu corpul, încât nu ştiu ce să mai fac. Acesta este temperamentul meu vulcanic. Am nevoie de o permanenţă sau cel puţin de o periodicitate cât mai stabilă ca timp al repetării eliminării dezastrului din organismul meu.
         Uneori mă devastează de-mi vine să urc pe pereţi, mai ales când umblu cu mâinile mele prin locuri prin care intră şi ies noi vieţi la locul meu de muncă, când sunt taur, când berbec, când vier, numai
de mine nu am grijă. Cum crezi că mă simt atunci?
         Mircea îşi retrase bagheta magică din cuptorul fierbinte al fetei şi îi răspunse:
         – Nu ştiu, însă acum doresc să te simţi excelent şi îi prinse din nou între buze mugurii sânilor, mişcându-şi agale degetele pe tot corpul ei, până a  ajuns cu ele în dreptul triunghiului umezit de dorinţe şi înfierbântări, unde, cu mângâieri uşoare peste ridicătura de deasupra petecuţului şaten, făcea ca tensiunea în corpul fetei să crească şi mai tare, când flăcăul în mişcarea dinamică a celor două corpuri, ce tot
încercau să-şi armonizeze ritmul, se juca cu vârful degetelor în
umezeala călduţă.
         Sfârcurile fetei erau ca nişte coloane mândre şi tentante, de aceea el le devora cu buzele şi le mângâia apoi cu vârful limbii, simţind o dorinţă de a o posedă şi mai mare.
         – Eşti dulce. Peste tot eşti dulce, spuse fata. Gura lui caldă şi umedă îi făcea plăcere. Limba lui se împerechea cu a sa într-un dans sălbatic, fără reguli prestabilite, un dans al simţurilor declanşate de ritmul coapselor şi a celor doi parteneri cuplaţi într-o uniune ce nu se mai dorea desfăcută. Pe unul dintre sâni era desenată o aluniţă mica maronie, pe care o tot acoperea cu mici picături de buze fierbinţi.
         – Iar tu eşti posesivă, îi răspunse Mircea, în timp ce trupul fetei dansa graţios deasupra lui. Buzele îi deveniseră trandafirii, umede şi iritate de atâtea sărutări.
         S-a smuls iarăşi de sub ea şi imediat. S-a aşezat în genunchii între coapsele sale în timp ce îi mângâia sânii ce i se ofereau dornici de alintare, în toată splendoarea frumuseţii lor.
         Piciorul ei delicat a apărut pe umărul partenerului, cu mâna prinzându-i braţul pentru a fi pătrunsă cât mai adânc.
         – Iubitule, m-ai sărutat aşa cu nu am fost niciodată atât de plăcut sărutată.
         – Şi încă nu ai gustat tot ce pot să-ţi dăruiesc, frumoasa mea. Ea gemu uşor de plăcere la auzul acestor tentante promisiuni, intensificându-şi ritmul şoldurilor. Mircea răscolea cu tenacitatea cunoscută toate simţurile fetei. Se retrase din nou din ea şi atacă cu sărutările sale pătimaşe trupul de zeiţă. Cobora, mângâind cu buzele şi cu vârful limbii fiecare porţiune de piele bronzată de soarele verii, până ajunse la albeaţă din adăpostul slipului. Capul se ascunse între coapsele fetei, iar limba sa se insinua spre adâncitura acoperită cu mătasea ondulată şi fină, mângâind cu insistenţă ridicătura de la baza petecuţului. Fata îşi înfipse cu tărie mâna în părul lui, grăbind ritmul soldurilor într-o mişcare frenetică. Buzele lui o ardeau de plăcere, iar neastâmpărul limbii o topea. Simţea că nu mai rezistă.
         Înainte ca valurile pasiunii s-o inunde, îl prinse pe tânăr de păr, trăgându-l cu putere spre ea.
         – Nu, nu, te rog, nu... intră din nou, vreau, când termin, să fii adânc înrădăcinat în fiinţa mea, striga fata strângându-i cu putere braţele sale viguroase. Acum Mircea, te rog, acum, nu mă mai chinui, te rog, fii dulce în continuare aşa cum ai fost întreaga noapte.
         Mircea îşi retrase capul dintre şoldurile sale şi cuprinzându-i buzele între dinţi, intră din nou între coapse şi o pătrunse cu toată forţa bărbăţiei sale masculine, înainte ca valurile pasiunii s-o inunde, în timp ce fata îl prinse pe tânăr de mâini cu atâta forţă strângându-i cu putere braţele viguroase, cu unghiile adânc înfipte în carne.
         – Acum, Mircea, te rog... acum... ajută-mă... Răule...
Mircea o tortură în adăpostul secret al dragostei divine, umed şi cald. Se retrăgea din ea şi din nou o pătrundea cu vigoare, ciclul ce i-l repetă mereu, mereu, până ce fată a crezut că s-a topit complet. Se abţineau să nu declanşeze explozia de senzaţii ce le cotropeau întregul organism. Era ca o trezire la viaţă, un sentiment devastator şi, oricât ar fi dorit să mai întârzie momentul liniştirii vibraţiilor în osmoză, celor două trupuri unite ca într-un singur corp pentru eternitate nu mai aveau puterea şi răbdarea necesară s-o facă.
         Implozia se declanşă cu toată intensitatea de care era capabilă, în cavitatea ascunsă de fineţea mătăsoasă, devastată de lichidul ce inunda în zvâcniri cutremurătoare fierbinţeala locaşului aşa de primitor şi atât de frământat de flăcău, ascuns între şoldurile frumos proporţionate ale tinerei sale iubite.
         – Ai fost fantastic, Mircea! Mulţumesc, armăsarule! Ah, vino să te sărut dulce! Cât de mult te iubesc, spuse a nu ştiu câta oară. A fost nemaipomenit de plăcut. Ce zici, după o scurtă pauză, cât să mai sărutăm şi buzele paharului cu superbul vin al gazdei tale, îmi mai oferi un supliment?
         – De ce nu? Întotdeauna îţi stau la dispoziţie cu toată dăruirea de care pot da dovadă, scumpa mea, spuse el zâmbind.